De pus / depus pe rană...

(foto)

 

 

Mi s-a sărat obrazul de prelins
Si-n geamăt s-a înfiorat apusul
Nici umbra zilei n-a-ncetat din nins,
Iar inimii i-e dor să stea cu Dânsul .

Nici nu mai ştiu cum s-o numesc acum,
Trădare nu-i, c-ar vrea şi-un zâmbet plânsul
şi toata ura mea s-a prefăcut în scrum,
Iar inimii i-e dor să stea cu Dânsul .

Si, de mă-mpotrivesc din când în când timid,
Revolte naşte gândul rău; pretinsul
izvor de noapte e acum un ochi avid,
Iar inimii i-e dor să stea cu Dânsul .

...de tine

(foto)

Mă-ncearcă o linişte de tine.
şi nici nu mai ştiu de-o fi rău sau bine.
Ştiu doar ce-am aflat ieri
şi-mi pare că ştiam de când
n-aş fi putut înţelege, nici în gând
n-aş fi putut bănui
că vreodată aş putea şti.
şi, de-nţeleg acuma e,
pentru că
nici gândul, nu,
nici trupul, zău!
nu mai poate îngândura, întrupa
sau Dumnezeu le mai ştie,
fără să-ţi spună totul şi ţie!
şi-aşa, şoptind, mi-ai picurat cu ură,
iubire şi-n colţul de gură
şi-n cuta de la sprânceană
şi pe genunchi
şi pereche pe călcâiul stâng,
ca să păşesc drept dinspre mine spre noi...
şi pentru că-n dragoste
unu plus unu nu fac mereu doi,
M-apucă uneori şi nici nu mai ştiu,
de-i rău sau de-i bine
O linişte cumplită de tine.

Lacune lingvistice

Incapacitate mondenă

Mi-am parfumat sufletul cu Dior, ca să mă iubeşti.
Mi-am încălţat mândria cu Cavalli
şi-am strâns bine şireturile, ca să nu mârâie întărâtată.
Mi-am îmbrăcat memoria cu Armani
şi-am încheiat toţi nasturii sacoului,
ca să nu năvălească pe-acolo amintirea a ceea ce sunt.
Mi-am încorsetat vorbele cu Versace,
ca să-mi amintesc să nu te contrazic.
Mi-am pictat suferinţa cu Revlon,
ca să nu te supere prea tare.
şi-aş fi făcut orice doar pentru-o sărutare.
Dar, ieri, când m-am uitat în oglindă , nu m-am recunoscut.
Nu eram eu.
Era spectacolul sinistru al măştilor de marcă.
Aşa că am decis sa mă dezbrac.
Azi nu-mi pasă că nu mă poţi iubi.
Nici nu-ncerca, nu te mai obosi!
Ia tot ce-am dezbrăcat, pune-le în geanta ta Adidas şi dispari!
Prefer să trăiesc singură, grea de plinătatea goliciunii mele amare,
Decât îmbrăcată în albastrul snob şi sidefat al neputinţei tale!

Cuvinte de nesfârşit...

Ai intrat in inima mea
fără să baţi!
N-ai văzut că era ocupat?
Ştergeam praful de pe
vechile cadavre amorfe
ale unor iubiri nereuşite.
Trăsesem deja obloanele
sufletului şi dormea iepureşte,
înăuntru, spaima c-ar putea
intra o raza de altcineva .
N-ai văzut că nu te aşteptam?
Nici măcar n-am tresărit
când ai pătruns în mine!
Era înfiorarea zilei de toamnă!
Era un rictus etern întipărit
pe masca a ceea ce vroiam sa fiu!
N-ai văzut că era ocupat?
Paharnicii strângeau vinul de pe
masa ultimei însângerări,
iar temnicerul chiliei închisese
cu cheia toate sertarele din
care aş mai fi putut ieşi.
N-ai văzut că dormeam?
N-ai văzut că hibernam în
pretinsa-mi carapace?
Rapace mi-ai muşcat obrazul întors al coapsei
şi-n linişte mi-ai dat lumea de-a dura.
Cât a durat?
Nu mai ştiu! Ce spuneam?
Care uşă? în ce chilie?
Din care suflet? Din ce neam?
Iartă-mă! Am uitat tot!
Nu-mi mai amintesc decât
c-am închis uşa după tine!
Nu-ţi face probleme că s-a înserat!
Poţi să mai stai la o cafea
sau poţi sa nu mai pleci niciodată!
Nu pleca!
Nu-mi amintesc decât că
te-am lăsat înăuntru!
Restul a pierit ca un fum!
Restul nu mai sunt eu, eşti doar tu!
şi cum ai putea  pleca TU din tine?

Scorpion

Mi-am scuturat cleştii de nisip, dar tot
mă zgârie zguduitor pe platoşa sufletului
învelişul deşertului auriu.
Îmi susură sunetul înţepător al cozii mele veninoase
Cu care reuşesc să mă otrăvesc
Trupeşte şi sufleteşte.
"Nu m-am putut abţine" răsună un laitmotiv al firii mele
şi cântă aspru sclipirea de teama
din ochii trecătorilor nori.
Sunt un supravieţuitor al propriilor piedici.
Azi mă scufund în nisipul realităţii,
căutând cu sete deşertul care să mă adăpostească.
Unde eşti? Te aştept şi te caut mereu.
Ai grija cum mă acoperi!
Daca te voi înţepa,
gustul meu va rămâne de-a pururea în tine!
Otravă şi ambrozie,
agonie şi extaz,
înger şi demon,
infern şi iad.
Sunt aici! Găseşte-mă!
Nu te împiedica de urâţenia cleştilor mei!
Nu te speria de ascuţimea cozii mele!
Priveşte-mă cu ochii sufletului!
Ai să vezi frumuseţea mea, întinsă roz
Pe canapeaua liniştii tale.
Trebuie doar să mă săruţi,
Nu cu buzele, ci cu vorbele!

Secundele

N-am numărat zilele ce au trecut de când ai plecat.
Nici măcar n-am observat când s-au făcut săptămâni.
Nici orele grele nu m-au apăsat,
Dar ştiu exact, secundă de secundă
că se adăugă un fir de nisip în clepsidră.
Sus eram amândoi,
jos, curgem separat.
Ştiu exact câte secunde au trecut
de când ai plecat.
Nu, nu le-am numărat.
Am auzit doar boabele de nisip
ce s-au scurs,
am simţit doar lacrima
ce le-a însoţit,
am văzut doar că la apelul de dimineaţă
lipsea vocea ta,
am pipăit doar perna goala de lângă mine,
am gustat doar cupa durerii
la fiecare masa şi uneori între.
Ştiu exact de câte secunde ai plecat.
Nu, nu le-am numărat.
Doar că, acolo jos în clepsidră era sufletul meu
scurs lângă prima secundă.
Ştiu exact de câte secunde ai plecat,
Căci am simţit cazând cu zgomot fiece firişor,
Le-am auzit strivindu-mi tâmpla şi sprânceana,
Le-am mirosit  zdrobindu-mi fiecare coastă,
Le-am pipăit acoperindu-mi ochii
şi le-am gustat mirosul sărat de mare.
Ştiu exact de câte secunde ai plecat,
Dar cine să le mai ţină contul?
Sufletul meu a murit cu prima secundă,
iar celelalte l-au îngropat deja între ele.